82

D.B.

Uneori
când e seară, iar liniștea se lasă peste umeri
ca o haină prea veche,
închid ochii —
nu ca să dorm,
ci ca să te desenez în întuneric.

Te smulg dintr-o amintire
unde râdeai
ca lumina pe apă — atât de sincer.
Și-ți pun zâmbetul
peste gura mea,
ca un sigiliu
pe care timpul n-a știut să-l rupă.

Apoi tac.
Lung, adânc,
de teamă
că vreun sunet te-ar putea alunga.

Te port în suflet
ca pe o scrisoare
scrisă în alfabetul unei iubiri
ce-a uitat să se termine.

Cândva,
parcă într-o altă viață,
ai fost real —
cu mâini, cu respirații,
cu priviri și atingeri
care mă închideau
într-o lume ascunsă sub o aripă de-a ta.

Acum
ești doar ecoul unui suspin
ce n-a apucat să se stingă.

Dar și-așa...
mi-e destul.
În fiecare noapte,
te las să-mi vii iarăși,
cu pași moi, ca ai unei ploi.
Și-apoi pleci,
fără zgomot —
ca un vis
care nu vrea
să fie uitat de tot.