89

D.B.

Am învățat să privesc lumina altfel —
ca o ploaie care cade și nu se mai oprește,
ca o clipă care curge
fără să știe că se va sfârși.

Sunt tot eu,
dar colțurile ființei mele
se ridică și cad
ca umbrele care nu mai ascultă de soare.

Când mă privesc în oglindă,
nu mai văd ce-am fost,
dar nici nu înțeleg
cum am ajuns aici.

Poate că schimbarea e o cale tăcută,
o potecă în spirală,
care te poartă prin locuri
pe care nu știi dacă le-ai ales —
sau te-au ales ele pe tine.

Tăcerile au devenit răspunsuri.
Cuvintele — pași
care mă duc pe drumuri neștiute,
dar familiare, cu fiecare urmă.

Mă schimb în fiecare zi.
Nu știu când se întâmplă,
dar o simt,
ca un vis care continuă
chiar și după ce m-am trezit.

Și totuși, îmi place să mă las dusă.
Pentru că undeva, în fiecare schimbare,
există o speranță —
care mă ține.
Încă.