87

D.B.

Încă întind brațele
noaptea,
ca și cum ai mai fi acolo,
în spațiul dintre somn și real.

Îmbrățișarea mea
plutește în aer,
neîmpinsă de piele,
netulburată de respirație.

Ești un gol
pe care îl țin strâns
ca pe o rană
care a învățat să fie caldă.

Uneori,
mă strâng singură,
cu brațele tale imaginare —
ca un ritual al memoriei,
ca o rugă
fără răspuns.

Și totuși,
în fiecare noapte,
corpul meu
te așteaptă
ca și cum ai mai ști
drumul spre mine.