78

Dar nu de frigul lumii de afara de temi, nu de intunecimea noptii.

Tie de tine ti-e frica, de golul tau si de ceea ce (nu) e in tine.

Tu - care in piatra incepi sa te sculptezi, cu capul plecat in pamant si gandul la soare, cu mainile inconjurandu-ti trupul si dandu-ti tie insati imbratisarea pe care nimeni niciodata nu a stiut sa ti-o dea. Tu in piatra incepi sa te prefaci... Ti-ai pierdut glasul intr-un strigat al durerii, iar de atunci - cuvintele-s tot mai putine, spui multe doar cand taci si nimic cand incerci sa vorbesti. Vezi totul cand inchizi ochii si simti greutatea gandului tau, atunci cand nici macar aerul nu te apasa, iar gandul tau atat e de greu, atat e de greu incat iti sapa o carare sub radacinile florilor, in loc sa-ti ridice niste scari catre stelele cerului.

De singuratatea ta si singuratatii ii este frica.

De tristetea ta si tristetea incepe sa planga.

De piatra ta si pietrei ii este piatra lumea.

De neintelesul tau de ,, a fi ,, ,, eu sunt,, nu mai cauta inteles. 

Iar nimicul se pierde, caci tu esti mai nimic decat el.

Bucuria unor pleoape cand se deschid s-a prefacut in durerea unei rani. 

Negrul devine un pic lumina, iar eu - negrul negrului negru.

Bataile inimii sunt taieturi dupa taieturi,

Vrei sa stii cum mi-e pe dinauntru ?

...

Anii astia limiteaza totul.

Un apus, o ploaie, umbra unui copac singur pe-un drum pe care nimeni niciodata nu mai trece.

Strigatul tacerii.

Galagia linistii.

Intunericul din lumina.

Negrul de pe alb.

Durerea unei atingeri.

Ceea ce privesti si nu stii ca vezi.

-Cine esti tu ?

-Asta sunt eu.