35

Iti ador absentele, anii cand nu esti, prin lipsa m-ai invatat sa ma gandesc, sa te caut neconditionat in alte brate si priviri, sa-ti caut vocea si frigul buzelor, sa-ti caut drumul dupa alti pasi, lumina ochilor sub alte pleoape, bataile inimii sub alte suflete si sa realizez mereu ca: nu esti ca nimeni si nimic, ca nu-mi doresc inca nici alte brate, nu suport lumina altor ochi.

Ma gandesc uneori ca poate te vreau mai mult acum, dupa ani si zile, doar fiindca nu te-am avut atunci.
Te vreau poate pentru ca iadul pe care mi-l creezi prin absenta si indiferenta e cel mai incitant rai.
Iar raceala cu care tratezi fiecare gest ma arde pe dinauntru, si-mi place oarecum sa ma doara.
Te vreau probabil pana-n clipa-n care te-as avea, si poate, poate si dincolo de ea.

Nimic nu se compara cu grandoarea si banalitatea ta.

Am invatat sa accept ca, eventual, noi nu o sa ne mai intilnim vreodata, ca drumurile noastre duc spre destinatii finale total diferite, ca nu.

Admit,

Am incercat sa te neg, si-am dat gres in incercarea de a te sterge, am dat esec, uneori n-ajung decat sa te recompun din amintiri pierdute-n trup. Cu toate astea, nu mai sunt ce eram si totusi am ramas ceea ce tu n-ai reusit sa observi. Te-am vrut mult prea mult decat am putut sa te am, am vrut sa ma satur de tine pana la refuz.
Ai fost destept, ai stiut cand sa pleci, si-am pierdut, recunosc.

Am ramas asa... mai nebuna si mai puternica totodata. 
Iar tu... tu n-o sa-mi citesti disperarea si n-o sa-mi mai simti nepasarea amagitoare cu care te-am cuprins, n-o sa stii ca eu scriu despre tine, ca ma mai gandesc cateodata.

Totusi,

In timp, in lipsa, 

In extaz si agonie
Am invatat sa-mi pictez singura sufletul in rosu, sa-mi cuprind solitudinea, sa-mi sterg lacrimile, sa-mi accept conditia. Sa ma privesc, sa ma inteleg, sa nu ma mai intreb de ce, sa nu mai caut raspunsuri, sa-mi confund tristetea cu fericire, sa neg apasarea, sa neg lipsa, sa nu ma mai urasc.
Merg, ma misc oarecum intre prezent si viitor, ma mai intorc si-n trecut uneori, inevitabil te mai caut printre amintiri ascunse si cand te gasesc atat de vechi si atat de nou, nu-mi ramane decat sa plang c-un zambet curat pe fata. 
Cred ca pot, ca dincolo de ratacirile, de mizeriile, de caderile toate, trupul asta va trai o alta renastere si va inflori din nou, mai frumos si mai pur ca niciodata. 
N-a fost vina ta, nici a mea nu cred ca a fost, noi doi ramanem... o intamplare.

Am ramas
Asa cum pamantul uscat, crapat si ars asteapta ploaia
Cum visatorii dezlantuie pasiuni toxice-n nopti amare
Cum indragostitii schimba mieroase saruturi dupa veacuri de asteptare
Cum ranile asteapta totusi vindecarea.

Asta nu-i scrisoare de dragoste, sunt doar caderi zgomotoase dintr-o minte matosita.